Provocarile = frica de plictiseala?

Am auzit o caracterizare la adresa mea, cum ca as fi in continua cautare de provocari.
Poate ca da, poate ca nu, inca ma gandesc la asta. Nu am senzatia ca fac din orice o provocare, dar e adevarat ca prefer subiectele unde parerea mea e diferita de a majoritatii. Imi place sa privesc uneori lucrurile dintr-un punct de vedere mai putin popular, sa caut noi unghiuri din care poate fi privita aceeasi situatie. Ma motiveaza cautarea, si pe masura ce traiesc vad ca adevarurile batute in cuie sunt tot mai putine.

Constient sau nu, fiecare raspunde la provocari pentru a nu se dovedi mai slab decat cel care l-a provocat, e o chestiune de demnitate, de mandrie. Daca cel care provoaca, care arunca manusa se crede atat de bun atunci de ce ar provoca pe unul mai slab ca el?

Personal consider o provocare atunci cand fac exact ceea ce se asteapta mai putin, cei care ma cunosc mai bine. Imi place sa surprind si sa nu fiu previzibila.
Provocare este chiar sa fac ceea ce ma astept eu cel mai putin sa fac... si prin asta incerc sa imi descopar limitele sau nonlimitele :)

PS: Legat de subiect, am citit o povestioara interesanta :)

A fost odata ca niciodata, un om...Privit de altii, parea un om simplu...nici foarte urat, dar nici superb...nici prost ca noaptea dar nici un geniu...pana aici, nimic nou sub soare...
Insa, din cand in cand, acelui om ii placea sa se-nchida intr-o camaruta si sa analizeze tot ce putea el sa cuprinda cu mintea lui...oameni de toate felurile...batrani, tineri, copii, femei, barbati, vanzatorul de ziare de la coltul strazii, oratorul din piata publica, soferul de taxi, gazetarul care a scris articolul de fond de la ziarul lui preferat, presedintele tarii, sotia lui, copiii lui, vecinul de deasupra, prietenul cu care merge la pescuit, etc.
Intr-o dimineata, a aparut in cartier, un copac cu frunze albastre...Lume multa, televiziune, ziaristi, interviuri, specialisti in botanica, gura-casca, fotografi, "greenpeace", s.a...Copacul, pana la urma a fost declarat monument al naturii, ingradit, noaptea era luminat cu reflectoare speciale...era o mandrie a cartierului si al orasului...
Cu timpul, a devenit ceva banal...masinile treceau pe langa el improscand gaze de esapament, pasari isi facusera cuiburi in ramurile lui, cainii vagabonzi reuseau sa treaca de ingraditura si sa-si marcheze teritoriul...devenise un copac "de cartier".
Acum, omul nostru era fericit ca putea sa analizeze copacul... dar, nu era multumit sa se gandeasca doar in camaruta...Adesea era vazut de oamenii din cartier cum privea copacul din toate partile...de la etajul 1, de la 10, de la 5 cm, de la 50 m, s-a suit in el, s-a culcat la radacina lui sa-l vada de jos, l-a pipait, i-a mirosit frunzele, tulpina...
Ciudatenia cartierului, nu mai era copacul, ci omul nostru...Nu mai gandea in tandem cu ceilalti, n-o mai lua pe strada, prefera s-o ia pe aratura, traversa doar pe rosu, visa cu ochii deschisi ziua in amiaza mare, juca fotbal cu copiii lui si cu prietenii acestora, spunea "buna ziua" la toti, o invita pe nevasta-sa la dans in centrul orasului...in fine...
Cert e, ca a fost declarat "provocator", legat in camasa de forta, si dus la un ospiciu specializat in "spalare de creiere"...
Omului i s-a dat drumul acasa, dupa un timp...Trecea nepasator pe langa copac, nu mai juca fotbal cu copiii, pe nevasta-sa nici gand s-o mai scoata in oras, iar camaruta lui, a devenit depozit de vechituri...
De atunci, oamenii din cartier au devenit mai plictisiti, mai tristi si mult, mult mai blazati...