Se numeste empatie. Poti identifica usor emotiile celuilalt (sau cel putin asa crezi), emotiile neexprimate, mai ales atunci cand acea persoana face tot posibilul sa nu o arate. Iti imaginezi cum trebuie sa se simta chiar daca nu ai trecut niciodata prin aceeasi situatie.
Nu consider empatia o calitate, poate fi chiar un mare defect. Gandesti mult, iti place sa rezolvi probleme si mergi in general pe ideea ca acolo unde a aparut problema se afla si raspunsul. Nu adormi noaptea pana cand nu gasesti raspunsul la o intrebare ce te macina. Iar de multe ori, problemele la care te gandesti nici macar nu sunt ale tale.
Ceea ce este mai grav este faptul de a incerca sa te transpui in starea respectiva si sa faci eforturi pentru a gasi o solutie de a alina suferinta celuilalt...este mult mai complicat decat suna si putin probabil sa se intample fara sa lase urme.
Te consumi mult si fara sa vrei absorbi din emotiile altora ceea ce te ajuta sa intelegi si sa te pui in locul lor,iar in momentul in care interactiunea s-a incheiat, in loc sa renunti la tot ce ai absorbit, pastrezi in tine o parte din acele emotii.
Am recunoscut, now what???
Un comentariu:
As spune mai bine OBSESIE. Cand noi credem ca viata noastra nu e nici pe departe bucatica de perfectiune care ar putea fi, gasim chestii marunte pe care le lasam sa ne afecteze pana la punctul in care ne cautram starile in dictionare medicale si gandurile in carti de psihologie.
Conceptul de empatie mi-e familiar de mult si de multe ori ma gasesc in starea pe care ai descris-o, dar asta e doar una din micile mele obsesii ;).
Take care and keep writing.
Trimiteți un comentariu